Mănăstirea Dobrovăț, aflată în satul Dobrovăț‑Ruși, județul Iași, este ultima ctitorie a lui Ștefan cel Mare, începută pe 27 aprilie 1503 și finalizată în 1504 de fiul său, Bogdan al III‑lea. Ridicată aproape de o poiană străjuită de codri seculari și pe malul pârâului Dobrovăț, are hramul „Pogorârea Sfântului Duh”. Frescele interioare datează din timpul domniei lui Petru Rareș, între 1527 și 1530.
Ansamblul, inclus pe lista monumentelor istorice din județul Iași (cod IS‑II‑a‑A‑04150), cuprinde biserica mare, paraclisul „Sf. Gheorghe” (1607), turnul clopotniță (1743) și zidul de incintă.
Legătura spiritual-istorică este întărită de o legendă potrivit căreia Ștefan cel Mare ar fi găsit aici lumina într‑o chilie de pustnic rus, de unde și numele Dobrovăț (de la „Dobri vecer”). Mănăstirea a suferit prădări și degradări masive, însă continuă să fie un loc de cult activ, cu viețuitori și slujbe regulate sub arhipăstorirea Arhiepiscopiei Iașilor.
